Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, din înscrisurile depuse la dosar reiese că reclamanta Mariş Diana este administratorul societăţii Dandya Angels SRL, care are drept obiect de activitate cod CAEN 9603 – Activităţi de pompe funebre şi similare, şi este soţia domnului Mariş Nicodim Daniel, care a candidat pe fondul alegerilor electorale din data de 09.06.2024 pentru funcţia de consilier local din partea PNL.

La data de 04.06.2024 a fost publicat pe site-ul http://www.ziardeapahida.com, administrat de către pârât, un articol intitulat „Liberalii fac afaceri la capela mortuară din Apahida şi nimeni nu îi întreabă nimic”, prin care alături de fotografia soţului reclamantei din campania electorală, s-a publicat şi contractul de închiriere încheiat între Parohia Ortodoxă Apahida, reprezentată prin preot paroh Diţ Ioan Iacob, ale cărui date de identificare au fost şterse, şi societatea Dandya Angels SRL, al cărei administrator este reclamanta, ale cărei date de identificare nu au fost înlăturate.

Articolul a fost scris de pârâtul Șoica Mihai, proprietar al site-ului Ziar de Apahida.

În drept, tribunalul reţine că reclamanta îşi fundamentează acţiunea pe răspunderea civilă delictuală, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.357 C.civ. potrivit cărora „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”, şi art. 1.349 alin. 1 şi 2 C.civ. ce stabileşte că „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanţa constată că potrivit dispoziţiilor legale citate anterior, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite; existenţa prejudiciului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; săvârșirea faptei cu vinovăţie.

Existenţa acestor condiţii trebuie dovedită de către reclamantă, prin probele administrate în cauză, potrivit art. 249 C.pr.civ. care stabilesc faptul că, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

În cauza dedusă judecăţii, în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite şi a culpei imputate, se constată incidența dispoziţiilor art. 71 alin. 1 C.civ. ce prevăd că „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.”, art. 72 C.civ. referitoare la dreptul la demnitate potrivit cărora „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.” şi cele din art. 73 C.civ. privind dreptul la imagine în baza cărora „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

Aceste din urmă prevederi trebuie analizate în speţă prin prisma limitelor trasate prin art. 75 C.civ. care stabilesc faptul că „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.” şi a jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului care oferă exemple edificatoare asupra asigurării unui echilibru între valorile aflate în conflict în prezentul litigiu, şi anume dreptul la demnitate şi viaţă privată a reclamantei şi dreptul la libera exprimare.

În ce priveşte vinovăţia pârâtului, ca persoană care a publicat pe pagina de internet pe care o administrează articolul mai sus redat, instanţa are în vedere în analiza temeiniciei acţiunii și Constituţia României, cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin care se statuează că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Dispozițiile art. 30 alin. 6 din Constituţia României prevăd că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” şi prevederile art. 30 alin. 8 din Constituţia României dispun, în mod neechivoc, că „răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii”.

Curtea a acordat întotdeauna o importanță deosebită faptului că publicarea de informații, documente sau fotografii în presă servește interesului public și contribuie la o dezbatere de interes general. Numai circumstanțele fiecărei cauze trebuie să permită constatarea existenței unui astfel de interes (Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 109). Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover c.
Germaniei, cererea nr. 59320/00, paragraful 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea￾credinţă (cauza Petrina c. României, cauza Andreescu c. României).

În ceea ce privește sfera de aplicare materială a art. 10 din Convenție, Curtea a subliniat că aceasta trebuie să se aplice comunicării prin intermediul internetului, indiferent de tipul de mesaj pe care intenționează să îl transmită (Ashby Donald și alții împotriva Franței, pct. 34).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 alin. 2 din Convenţie presupune îndatoriri şi responsabilităţi, aplicabile deopotrivă jurnaliştilor, persoanelor care au posibilitatea si aduc la cunoştinţa opiniei publice, în mod real, efectiv, informaţii referitoare la diferite persoane, chiar şi atunci când este vorba de chestiuni de un interes general semnificativ. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă specială dacă există riscul atingerii reputaţiei unor persoane, punând astfel în pericol drepturile altuia (cauza Tănăsoaica c. României, hotărârea din 19 iunie 2012, cauza Tammer c. Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001).

De asemenea, Curtea Europeană a constatat că, la rândul lor, şi ziariştii sunt ţinuţi de acelaşi îndatoriri şi responsabilităţi şi atunci când redau conţinutul unor articole apărute în alte publicaţii (cauza Radio France şi alţii c. Franţei, hotărârea din 30 martie 2004), sau afirmaţii asumate în mod public de către alte persoane.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile.

Cu titlu preliminar, se constată că prin cererea de chemare în judecată nu s-a indicat în concret care anume afirmaţii din articolul de presă locală îi lezează reclamantei dreptul la demnitate, imagine şi viaţă privată şi nici nu s-a dovedit existenţa unei campanii de denigrare a acesteia.

Afirmaţiile pârâtului din articolul de presă contestat privesc activitatea profesională a reclamantei şi legătura sa familială cu candidatul PNL la alegerile locale din 2024, aspecte analizate în contextul în care s-au adus la cunoştinţa publicului ilegalităţile legate de transmiterea folosinței capelei mortuare din cimitirul situat în comuna Apahida, str. Câmpia, nr. 8C, jud. Cluj, prin încheierea contractului de închiriere, şi despre politica de taxe aplicate de Parohia Ortodoxă Apahida.

Legat de activitatea reclamantei, pârâtul a concluzionat, ţânând cont de activitatea societăţii Dandya Angels SRL, care are ca obiect ca activitate cod CAEN 9603 – Activităţi de pompe funebre şi similare, şi obiectul contractului de închiriere (închirierea demisolului capelei mortuare din cimitirul situat în comuna Apahida, str. Câmpia, nr. 8C, jud. Cluj) că firma reclamantei depozitează cadavrele manipulate de firma de pompe funebre în subsolul capelei mortuare, capelă construită din bani publici, afirmaţie, care în opinia instanţei, nu are efectul calomniator/defămăitor susţinut de reclamantă. În ceea ce priveşte beneficiile de care ar fi profitat soţul reclamantei de pe urma activităţii acesteia, în opinia tribunalului, afirmaţiile acestea nu reprezintă fapte denigratoare de natură a angaja răspunderea pârâtului din perspectiva reclamantei. În regimul comunităţii legale de bunuri este evident că soţul reclamantei beneficiază indirect de pe urma societăţii la care aceasta este administrator.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că informaţiile publicate de pârâţi sunt lipsite de suport probatoriu sau ca ar fi efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă, nefiind identificate în cuprinsul articolului de presă expresiile jignitoare şi informaţiile false de care se prevalează reclamanta, nefiind probate susţinerile acesteia.

Pe cale de consecinţă, tribunalul nu poate reține în cauză depăşirea limitelor dreptului de liberă exprimare şi atingerea gravă adusă demnităţii şi imaginii reclamantei, demersul de publicare a acestui articol având ca unic scop informarea publicului cu privire la modul de administrare a Capelei din Apahida, construită din fonduri publice, aspect de interes public.

În schimb, din perspectiva încălcării GDPR, în opinia tribunalului cererea reclamantei este una întemeiată.

Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal este un drept fundamental. Articolul 8 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („carta”) și articolul 16 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevăd dreptul oricărei persoane la protecția datelor cu caracter personal care o privesc.

În temeiul art. 85 (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016, cu nota marginală Prelucrarea și libertatea de exprimare și de informare „(1) Prin intermediul dreptului intern, statele membre asigură un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal în temeiul prezentului regulament și dreptul la libertatea de exprimare și de informare, inclusiv prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare. (2)
Pentru prelucrarea efectuată în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare, statele membre prevăd exonerări sau derogări de la dispozițiile capitolului II (principii), ale capitolului III (drepturile persoanei vizate), ale capitolului IV (operatorul și persoana împuternicită de operator), ale capitolului V (transferul datelor cu caracter personal către țări terțe sau organizații
internaționale), ale capitolului VI (autorități de supraveghere independente), ale capitolului VII (cooperare și coerență) și ale capitolului IX (situații specifice de prelucrare a datelor) în cazul în care acestea sunt necesare pentru a asigura un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare și de informare. (3) Fiecare stat membru informează Comisia cu privire la dispozițiile de drept intern pe care le-a adoptat în temeiul alineatului (2) precum și, fără întârziere, cu privire la orice act legislativ de modificare sau orice modificare ulterioară a acestora”.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) „În vederea asigurării unui echilibru între dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, prelucrarea în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare poate fi efectuată, dacă aceasta priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată”.

În conţinutul articolului scris de către pârât nu au fost menţionate date cu caracter personal cu referire la reclamantă, cu toate acestea, articolului de presă i s-a ataşat contractul de închiriere în cadrul căruia pârâtul a procedat doar la ştergerea datelor de identificare personale ale reprezentantului Parohiei Ortodoxe Apahida, nu şi la cele ale reclamantei, fiind indicate CNP-ul, domiciliul complet, seria şi numărul cărţii de identitate ale acesteia, date care au fost divulgate publicului şi puse la dispoziţia oricărei persoane care accesează pagina de internet a ziarului online şi articolul de presă publicat.

În condiţiile în care prelucrarea datelor cu caracter personal ale reclamantei nu s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 190/2018, nefiind justificată aducerea la cunoştinţa publicului a acestor date, nefiind strâns legate de calitatea reclamantei de persoană publică ori de caracterul public al faptelor în care apare ca implicată, datele societăţii fiind suficiente în vederea informării publicului, tribunalul apreciază că este întemeiată cererea reclamantei sub acest aspect.

Prin urmare, tribunalul constată temeinică doar în parte solicitarea reclamantei de antrenare a mecanismului instituit pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale, stipulat prin art. 253 C.civ., şi în consecinţă, va constata caracterul ilicit al faptei pârâţilor constând în încălcarea GDPR prin publicarea pe site-ul ziardeapahida.com a datelor cu caracter personal ale reclamantei, prin publicarea articolului în publicaţia online “Liberalii fac afaceri la capela mortuară din Apahida şi nimeni nu îi întreabă nimic” şi va dispune obligarea pârâţilor la încetarea acestui act.

În ceea ce priveşte repararea patrimonială a prejudiciului moral, tribunalul arată că prejudiciul moral a fost definit ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima.

Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În ce priveşte modul de calcul, cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc, dar nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Așadar, ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speţă, după cum s-a expus anterior, gravitatea faptelor pârâţilor reiese din aceea că pârâtul Şoica Mihai a publicat pe pagina de internet pe care o administra şi care găzduieşte o publicaţie online de presă, un articol care face referire la reclamantă, cu publicarea datelor sale cu caracter personal.

Luând în considerare aceste aspecte, pentru repararea patrimonială a prejudiciului moral adus reclamantei, tribunalul va admite în parte cererea formulată şi va obliga pârâţii să plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de daune morale.

Totodată, va dispune obligarea pârâtului Şoica Mihai la publicarea, pe cheltuiala sa, aprezentei hotărâri, într-un cotidian de răspândire naţională, într-un cotidian local şi în publicaţia on-line ziardeapahida.com timp de 5 zile în mod consecutiv.

Pentru restul pretenţiilor formulate, cererea reclamantei va fi respinsă, ca
neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. 1 C.pr.civ., văzând culpa procesuală a pârâţilor, precum şi limita în care se vor admite pretenţiile reclamantei, tribunalul îi va obliga să plătească reclamantei suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată pentru promovarea prezentei acţiuni şi onorariu avocaţial, pentru diferenţă cererea acesteia urmând a fi respinsă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta MARIŞ DIANA, cu domiciliul în Apahida, …, în contradictoriu cu pârâţii PUBLICAȚIA ONLINE ZIAR DE APAHIDA,
e-mail ziardeapahida@gmail.com, şi Șoica Mihai, …

Constată încălcarea GDPR prin publicarea pe site-ul ziardeapahida.com a datelor cu caracter personal ale reclamantei, prin publicarea articolului în publicaţia online “Liberalii fac afaceri la capela mortuară din Apahida şi nimeni nu îi întreabă nimic” şi dispune obligarea pârâţilor la încetarea acestui act.

Dispune obligarea pârâtului Şoica Mihai la publicarea, pe cheltuiala sa, a prezentei hotărâri, într-un cotidian de răspândire naţională, într-un cotidian local și în publicaţia on-line ziardeapahida.com timp de 5 zile în mod consecutiv.

Obligă pârâtii la plata în favoarea reclamantei a daunelor morale în cuantum de 1.000 lei.

Obligă pârâtii la plata în favoarea reclamantei a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată.

Respinge ca neîtemeiată, cererea pentru restul pretenţiilor.